Despre nimic și totuși totul.

E ultima zi de vară. Sună de parcă aș scrie o compunere de clasa I. Dar asta este tot ceea ce văd pe rețele. Așa că o să corectez și o să spun E ULTIMA ZI DINTR-UN CAPITOL. Poate cel mai frumos, cel mai emoționant, călduros, uimitor sau poate dureros capitol. Important e că este unul dintre capitolele din viață noastră.

3 luni care ne-au format, ne-au schimbat, ne-au dăruit amintiri de neuitat sau greu de uitat… Un capitol în care poate am cunoscut oameni noi, care par a rămâne lângă noi o veșnicie. Sau poate un capitol în care ne-am cunoscut pe noi. Mai bine ca niciodată. Eu cel puțin mi-am cunoscut abilitatea de a rezistă la aprox. 40 de grade fără ca nervii mei să depășească nivelul -∞.

Un capitol în care am zâmbit cu adevărat, în care ne-am deschis sufletul fără că vreo teamă să pună stăpânire pe noi, în care am petrecut timp prețios cu oameni care merită sau poate am petrecut timp prețios doar cu noi. Un capitol care ne-a oferit doză de energie necesară pentru încercările la care ne vom reîntoarce de acum încolo. Unul în care am găsit răspunsurile pe care le căutam. Unul care a scos în evidență faptul că nu trebuie să uităm să ne punem pe noi pe primul loc, no matter what. Un capitol în care poate am avut parte și de dezamăgiri, căci despre asta e viața: combinații care mai de care. Dezamăgiri care totuși ne întăresc și pe care le vom arunca într-un colț de suflet, uitate odată cu timpul.

Un capitol în care am îmbrățișat strâns, de parcă suflarea noastră ar fi depins de persoana de lângă noi. În care am sărutat de parcă nu ar fi existat ziua de mâine. Și nimeni nu știe dacă va exista sau nu, așa că agățați-va cu toată puterea de orice moment și oportunitate care vă fac fericiți.

Un capitol în care am încercat să renunțăm la regrete, dureri, dezamăgiri. Doar ca să primim ceea ce aveam nevoie: liniște și iubire. Iubire de sine.

Un capitol în care am învățat ce e prietenia. Acea legătură strânsă între suflete. Acel sprijin nelimitat. Acea iubire nemărginită. Acea fericire ce ți se citește pe chip. Acele râsete de simți că rămâi fără aer și care îți amintesc la sfârșitul zilei că nu ești singur și că merită orice greutate pe care o întâmpini dacă la final ești întâmpinat de astfel de momente, de astfel de persoane.

„Prietenia este un suflet în două trupuri.” Aprob cu toată convingerea.

Un capitol în care e absolut normal să fii imperfect. Perfecțiunea e o minciună pe care ne dorim cu toții să o transformăm în adevăr, ca mai apoi să ne dăm seama că nici măcar nu ne-am dorit cu adevărat acel adevăr. Perfecțiunea e de fapt o limita la care nu va ajunge nimeni, niciodată…

Un capitol în care ne-am dat seama că fericirea noastră nu depinde de altcineva. Noi ne salvăm dintr-o situație neplăcută, noi renunțăm la anumite vicii, chiar dacă uneori acele vicii sunt și persoane… Noi renunțăm la cei care reprezintă tot ce e toxic în viața noastră. Noi fugim de falsitate, egoism, neîncredere, nepăsare. Și toate astea doar pentru a dobândi o viață liniștită.

O vara în care mi-a fost demonstrat și garantat faptul că ceea ce îți dorești, se va întâmpla la momentul potrivit. Că ceea ce e pentru tine te va găsi. Că fericirea e la o aruncătură de băț doar că nu știm noi să o căutăm. Că uneori, când renunți, nu e doar un lucru negativ, ci de fapt e cel mai bun lucru pe care îl puteai face vreodată, pentru tine. Că există oameni adevărați, cu suflet frumos și nu doar unii opuși celor descriși anterior.

Mi s-a demonstrat că tu îți croiești drumul în viață după bunul plac, după dorințele tale, capacitățile tale, instinctele tale. Că nu trebuie să demonstrezi nimic, nimănui, ci doar ție. Că trebuie să îți cauți în suflet și să îți unești puterile lui cu cele ale minții pentru a ajunge departe. E garantat și demonstrat faptul că orice s-ar întâmpla, important este să nu te pierzi pe tine.

Concluzionând,

Mulțumesc, dragă vară!

D.

Se spune că la un moment dat în viață îți vei da seama cine ești tu cu adevărat. Și când spun asta, nu mă refer la ce job ți-ar plăcea să ai sau ce tip de mâncăruri îți displac. Ci vorbesc despre acel moment. Indiferent că este la 7 dimineața, ora 4 după amiază sau chiar 2 noaptea. Vei ști. Vei ști că fiecare lacrimă, greutate din viață ta și moment în care voiai să renunți, au meritat. A meritat faptul că nu te-ai lăsat doborât. Vei ști că mulțimea de imperfecțiuni vor echilibra mulțimea de calități. Vei ști că ești suma deciziilor și chiar nehotărârilor care ți-au hoinărit mintea de-a lungul timpului și care au dat naștere la omul frumos care ești astăzi.

Îți vei da seama că mulți dintre cei care aproape jurau că nu te vor părăsi, că vor fi lângă tine să îți alunge grijile sau cel puțin să te ajute să le suporți mai ușor, că se vor bucura odată cu tine sau că te vor sprijini fără niciun dubiu, nici nu vor mai exista în preajma ta acum sau mai târziu. Că e persoana iubită, prieten sau familie, cel care te-a lăsat nu ți-a făcut decât un bine. Îți vei da seama că viață ta trebuie guvernată doar de deciziile tale, că cei din jur nu au niciun drept să ți-o croiască după visurile și mofturile lor.

Vei ajunge la concluzia că nu ai nevoie să te accepte niște persoane sau să te rogi de ele să te accepte. Cei potriviți nici nu te vor face măcar să te simți ca fiind neacceptat. Vei ajunge la concluzia că oamenii evoluează, tu evoluezi. Vei avea alte visuri, alte principii, dorințe. Vei înfrunta viața cu o altă viziune asupra lucrurilor, cu un bagaj de experiențe în spate de care vei fi sau nu mândru. Important e să renunți la regrete.

Vei realiza faptul că familia este doar o legătură de sânge în unele cazuri și că e de datoria ta ca tu să fii mai bun decât oricine. Vei înțelege că nu toți merită să te cunoască exact cum te cunoșți tu și că atunci când vei fi dezamăgit, tu doar trebuie să pleci, pentru că de cele mai multe ori noi ar trebui să oferim doar două șanse unei persoane în viața asta. Îți vei da seama că nu eșți un centru de reabilitare pentru nimeni. Pentru că dacă vei ajunge să fii așa ceva, nu te vei îmbolnăvi decât pe tine încercând să salvezi pe altcineva. Mai ales atunci când cei din jur nu reacționează tratamentului. Vei fi conștient că nu trebuie să schimbi pe cel din față ta, că așa cum vrei tu să fii iubit, primit și înțeles, omul de lângă ține are nevoie de același lucru.

De fapt, cred că vei înțelege ce am înțeles și eu, cu greu, recunosc. Și anume că, orice situație neplăcută face loc uneia mult mai bune. Unele pierderi, se dovedesc a fi câștiguri de cele mai multe ori. Dacă cineva nu prețuiește prezența ta în viață lui, nu încerca să îl faci TU să o prețuiască. Indiferent de relație: familie, persoană iubita, prieten, dacă e toxic fugi cât te țin picioarele pentru că vei constata faptul că mai devreme sau mai târziu, vor crea mari probleme la nivelul sistemului tău de valori și vor fi greu de reparat. Nu te grăbi, totul vine la timpul lui. Învață din trecut și renunță la el. Pune preț pe lucrurile mici. Și iubește, prețuiește, bucură-te de viață alături de cei care ar face orice să nu te piardă. Nu te focusa pe cei care se folosesc de ține sau care nu se simt norocoși să aibă o persoană ca tine în viața lor.

Secretul e să ai curaj, putere și toate astea vor avea un mare rezultat: VEI FI FERICIT!

D.

Cu siguranță nu suntem nici eu și nici tu singurii care au perioade în care nu au nici cea mai vagă idee ce fac cu viața lor. De fapt, tind să cred că întreaga lume deține nesiguranța asta. Unii anual, unii lunar, pe când alții chiar zi de zi. Nu știu care e scopul lor, de unde să înceapă și ce cale să parcurgă pentru a-și atinge scopurile, pentru a-și îndeplini visurile. Și cred că e normal. Absolut normal. Sau cel puțin, așa ar trebui să fie.

E normal să te trezești în unele dimineți fără nicio tragere de inimă de a-ți duce la bun sfârșit sarcinile stabilite pentru ziua respectivă. E normal să ai stări de nervi și să nu fii 24/24 zâmbăreț. Altfel, nu ar părea ciudat?

E normal să fii trist, posomorât, obosit, chiar extenuat. E normal să vrei să renunți, dar e important să fii într-atât de puternic încât să nu o faci. E normal să simți nevoia să îți petreci timpul singur, câteva ore, doar tu cu gândurile tale. Dar totuși, ai grijă să nu pășești spre alte extreme.

E normal să vrei să te întorci la cineva anume, dar să fii conștient și să iei această decizie cu capul pe umeri. Pentru că, e normal să îți fie dor, dar e greu să îți dai seama dacă îți e dor de acea persoană sau doar de trecut. E normal să renunți la tot ceea ce înseamnă toxic pentru tine, pentru viața ta. E normal să plângi până rămâi fără lacrimi. Dacă asta simți să faci și crezi că te va ajuta, atunci fă-o. De curând am citit niște fraze care sunau în genul „Plângi cât vrei, dar fii sigur că nu vei mai plânge încă o dată pentru același motiv.”. Cu siguranță cu toții ne-am dori să putem respecta aceste vorbe, dar până la urmă suntem conștienți că nu se poate. Vei suferi și vei plânge până îți vei da seama că lacrimile, de cele mai multe ori, nu sunt soluții, ci doar niște simple bărci de evacuare a suferinței. Mai puțin alea de fericire.

E normal să nu știm ce vrem. E normal să ne răzgândim în ultima secundă dacă știm că nu ne aflăm în trenul care să ne ducă spre fericirea și liniștea noastră. E normal să îți alegi și croiești după bunul plac propriul drum și să nu faci ceea ce îți spun alții să faci dacă nu simți că așa trebuie. Ascultă ceea ce spun ei, dar pășește după cum simți tu. E normal să încercăm tot ce ne dorește inima, indiferent de ce rezultat ar putea avea acțiunea respectivă. E normal să faci ceea ce simți.

E viața ta și până la urmă, viața e plină atât de siguranță, cât și de nesiguranță. Ele sunt două extreme care se atrag, așa că tu atrage ce e mai bine pentru tine. Pentru că e dreptul tău.

D.♡

Te-ai gândit vreodată că „mai târziu” poate fi prea târziu? Că deși toți credem că avem timp destul să facem anumite lucruri, nu este așa? Niciodată nu vei ști cât timp mai ai. Niciodată nu vei ști cum ar fi fost dacă ți-ai fi dus gândurile și dorințele greu de stăpânit până la capăt. Nu vei ști cum ar fi fost dacă ai fi spus ce simțeai, ce te durea, de ce aveai nevoie sau dacă te-ai fi abținut să arunci cu vorbe ce s-au transformat în niște arme tăioase care au lăsat răni adânci. Poate, astfel, persoana care îți era suflet nu ar fi plecat.

Niciodată nu vei primi răspunsuri, dacă nu întrebi. Nu vei ști cum să evoluezi, dacă nu practici. Nu vei învăța să iubești cu adevărat, dacă nu te iubești pe tine însuți. Nu vei ști ce gust au buzele care par a însemna o eternitate pentru tine, dacă nu îți faci curaj.

Niciodată nu vei ști cum e să fii fericit dacă nu te chinui să ajungi la fericire.

Niciodată nu vei cunoaște liniștea promisă de îmbrățișarea omului după care tânjești, dacă nu accepți că asta e tot ce îți dorești și dacă nu îi demonstrezi și lui asta. Nu vei simți adrenalina și nu vei descoperi minunile care ți se pot întâmpla, dacă nu renunți la frică și dacă nu te agăți strâns de frumoasa spontaneitate a vieții. Nu vei ști cum e să fii liber, dacă îți vei calcula orice pas al vieții.

Și totuși merită? Merită să ne calculăm fiecare faptă, acțiune? Merită să ne gândim la părerile altora? Să lăsăm vorbele celor din jur să ne guverneze deciziile și modul de a ne trăi propria viață? Merită să ținem cu dinții de un orgoliu prostesc?

Eu cred că ceva merită. Merită să fim fericiți. Merită să iubim și să fim iubiți. Merită să ne croim drumuri pline de succes, lumină și fericire. Merită să avem amintiri frumoase, să nu ne mai afecteze cele neplăcute și să trăim fără regrete. Merităm.

Așa că renunță la „Cum ar fi dacă?” și du-te și află răspunsul. Pentru că mai târziu va fi prea târziu și se va transforma în „Cum ar fi fi fost dacă?”

D.♡

Tu, oricine ai fi. Crezi că ai puterea să mă rănești? Să mă dobori?

Mă faci să râd. Crezi că, doar stând în fața mea, îmi poți căpăta încrederea? Crezi că sunt atât de naivă?

Spune-mi cum mă vezi. Mă vezi acea copilă inocentă care își lasă sufletul în mâinile oricui? Fără nicio garanție? Fără a-l pune la încercare? Mă vezi genul de persoană care atunci când dă de greu aleargă, mâncând pământul, în brațele cuiva doar pentru a simți siguranță? Mă vezi acea fată care refuză să înfrunte realitatea? Mă crezi tipul de persoană care lasă garda jos doar pentru câteva vorbe frumoase și un zâmbet cuceritor? Crezi că sunt persoana care să îți permită să o blamezi pentru greșelile tale? Ori crezi că sunt persoana care să te primească cu brațele deschise la orice încălcare de limită, de promisiune?

Să îți spun cum ar trebui să mă vezi. Acea fată destul de inteligentă încât să își țină sufletul la loc sigur. Acea fată care deține deja siguranța, chiar și la cele mai puternice zdruncinări și obstacole care ar putea să dezechilibreze balanța. Acea fată care nu se teme să accepte adevărul, ba chiar se bucură de realitate oricum ar fi ea. Acea fată care lasă garda jos abia atunci când este convinsă că vorbele frumoase și zâmbetul cuceritor oferă un pur adevăr și maximă sinceritate. Acea fată care te trezește la realitate și te învață că orice faptă făcută și vorbă rostită trebuiesc asumate. Și cu siguranță, acea fată care refuză pe deplin a se mai arde încă o dată din cauza unei greșeli inutile.

Cam așa ar trebui să mă vezi. Și dacă totuși nu o faci, doar pleacă.

D.♡